Urăsc despărţirile

Dacă ar fi un lucru care n-aş putea să-l exprim în cuvinte acela ar fi iubirea. Sau sentimentul ăla de goliciune în stomac, după ce vezi că persoana iubită tocmai s-a suit în tren şi a plecat. Aşa cum spuneam şi în articolul precedent, am avut o săptămână de vis în care n-am dus lipsă de nimic, atât timp cât am fost cu iubitul meu.  

Ziua ne plimbam prin oraş, iar seara prin parcul cartierului. A fost super. Tot ce este mai nasol în toată chestia asta este distanţa, care ne desparte. Însă nu va mai trece mult timp şi vom fi din nou împreună. Lumea o să fie din nou a noastră. Şi sper să fie mai mult de o săptămână.  

Şi acum să ajung din nou de unde am pornit, adică de la titlul articolului. Urăsc despărţirile. Mereu am încercat să evit să îmi iau rămas bun de la cineva, tocmai pentru a nu intra în şoc. La fel a fost şi cu părinţii mei, când au plecat în Italia. Încă sunt acolo. Într-adevăr, îmi este greu fără ei. Când a plecat mama, am preferat să stau în casă şi să plâng, decât să mă apuce crizele prin autogară.  

Aseară am avut parte de o despărţire destul de “tragică“. Am stat 15-20 de minute cu el, apoi s-a urcat în tren şi a plecat. Nu suport să stau cu gândul că va fi departe de mine. De asemenea nu suport să ştiu că ajung acasă şi toate lucrurile din jur mi se vor părea atât de pustii, iar el nu mai fi acolo unde cândva îl vedeam fumând. 

Tot ce am făcut împreună, îmi lasă un gol în stomac şi eventual un nod în gât. Aş vrea să plâng, dar ştiu că vom fi din nou împreună. Distanţa, e mai puţin importantă. Dacă într-adevăr ne iubim o să trecem şi peste asta. O să îndurăm o vreme, iar după aceea o să ne întâlnim şi o să fim mereu împreună. This is my happy ending. Te iubesc!